Fizicianul care a descoperit ecuația mișcărilor pisicilor

Dr. Anxo Biasi, un fizician spaniol de la Instituto Galego de Física de Altas Enerxías, a venit cu o teorie inedită care ar putea părea la prima vedere o joacă, dar care are implicații surprinzător de interesante. El a reușit să formuleze o „ecuație a mișcărilor pisicilor”, un model matematic care încearcă să explice cum se comportă pisicile atunci când sunt în prezența unui om, folosind concepte din mecanica clasică. Deși subiectul poate părea frivol, cercetarea aduce un aer proaspăt asupra modului în care putem privi comportamentele animale prin prisma științei fizicii. Biasi nu s-a concentrat pe comportamentul individual al pisicilor, ci pe interacțiunea acestora cu oamenii. Teoria sa pornește de la ipoteza că pisicile percep o anumită forță în jurul unei persoane, iar modul în care acestea reacționează la această forță poate fi modelat cu ajutorul mecanicii clasice. De altfel, cercetătorul a folosit-o pe pisica sa Eme ca subiect principal al observațiilor sale pentru a formula un model matematic ce descrie comportamentele tipice ale pisicilor atunci când sunt în contact cu oamenii. Ecuația sa de bază, care stă la fundamentul modelului, arată astfel: \[ m \frac{d^2 x}{dt^2} = - \frac{dV(\delta)_{\text{pisică}(x)}}{dx} - \epsilon \frac{dx}{dt} \] În această ecuație, \( m \) reprezintă masa pisicii, \( x \) este poziția acesteia, iar \( \epsilon \) este coeficientul de frecare care ține cont de oboseala pisicii. Acesta este doar punctul de plecare al unui model mult mai complex, care ia în considerare mai mulți factori, precum torsul pisicii și așa-numitele „zoomies”, perioadele acelea de activitate frenetică pe care pisicile le au din când în când, când încearcă să alerge haotic prin casă. În ceea ce privește „zoomies”, Biasi a realizat că aceste momente de energie intensă pot fi descrise printr-o funcție aleatorizată. Pisicile se comportă adesea imprevizibil în astfel de momente, iar modelul matematic reflectă această imprevizibilitate, tratând mișcările ca fiind un proces stocastic. Cu alte cuvinte, atunci când o pisică începe să alerge într-o direcție fără niciun scop clar, aceasta urmează un tipar greu de prevăzut. În contrast, atunci când pisica stă liniștită pe poală sau se lasă mângâiată, comportamentul său poate fi considerat un „regim de energie scăzută”. În aceste momente, mișcările sunt mult mai controlate și urmează un tipar mai stabil. Un alt concept esențial pe care Biasi îl explorează în cadrul teoriei sale este legat de torsul pisicii. Atunci când o pisică toarce, se creează un echilibru în relația dintre pisică și om. Biasi sugerează că acest proces poate fi considerat un sistem auto-susținut: atunci când pisica toarce, oamenii simt instinctiv nevoia de a o mângâia mai mult, iar acest lucru creează o reacție în lanț, stabilind un echilibru fizic între cele două entități. Astfel, torsul pisicii devine nu doar o simplă reacție fizică a animalului, ci o componentă esențială într-un proces interactiv între pisică și stăpânul său. Cu toate acestea, Biasi este conștient de limitările teoriei sale. În primul rând, el recunoaște că modelul său este o simplificare semnificativă. Deși folosește mecanica clasică pentru a descrie comportamentele pisicilor, tratând pisica ca pe o „particulă punctiformă” ce respectă legile lui Newton, acest lucru nu poate explica complet complexitatea comportamentului pisicilor. De exemplu, anumite comportamente ale pisicilor, cum ar fi momentele lor de imprevizibilitate extremă sau comportamentele „cvasi-cuantice”, nu pot fi complet captate de modelul mecanicii clasice. În plus, un aspect mai ușor de sesizat este că pisica lui Biasi, Eme, nu a fost menționată ca și coautor al studiului, deși este clar că ea a fost sursa principală de inspirație. Acesta este un punct pe care Biasi îl recunoaște cu umor și care a stârnit unele critici din partea comunității științifice. De asemenea, cercetătorul admite că ecuațiile sale nu sunt universale și că ele pot descrie doar comportamente tipice ale pisicilor, nefiind aplicabile tuturor exemplarelor. Totuși, el sugerează că acei cercetători sau iubitori de pisici care au o pisică la îndemână pot verifica acuratețea modelului prin observații directe. În ciuda acestor limitări, Biasi consideră că această teorie are un mare potențial, în special în ceea ce privește accesibilizarea fizicii pentru non-specialiști. El speră că prin intermediul unui subiect atât de captivant și amuzant, cum este comportamentul pisicilor, va reuși să atragă atenția studenților la fizică și să le prezinte concepte importante din mecanica clasică într-un mod ușor de înțeles și, de asemenea, plăcut. Totodată, Biasi sugerează că studiul său ar putea încuraja o mai mare înțelegere a comportamentelor animalelor și ar putea stimula noi cercetări interdisciplinare între fizică și studiul comportamentului animal. Astfel, chiar și o temă aparent ușor de trecut cu vederea, precum „mișcările pisicilor”, poate deschide noi perspective asupra modului în care aplicăm teoriile fizicii în viața cotidiană și asupra modului în care interacționăm cu animalele din jurul nostru.