Campania militară a Armatei Române din 1919
La 3 iulie 1919, într-o atmosferă de tensiune acută în centrul Europei, Comandamentul ungar a emis un ultimatum adresat Armatei Române, cerând ca în ziua de 4 iulie să înceapă retragerea trupelor române la est de linia Clemenceau. Această cerință a venit ca urmare a escaladării conflictului dintre cele două națiuni, în contextul în care Ungaria, condusă de guvernul bolșevic al lui Béla Kun, începea să manifeste intenții agresive împotriva vecinilor săi. Marele Cartier General român a ordonat însă Comandamentului Trupelor din Transilvania (CTT) să rămână pe poziții și să nu accepte cerințele ungare. În acest moment crucial, mareșalul Ferdinand Foch, liderul suprem al forțelor aliate în Europa, a avizat favorabil poziția Comandamentului român, recomandând ca trupele române să fie autorizate să se mențină pe linia Tisei până la dezarmarea Ungariei, conform angajamentelor asumate de puterile aliate.
Marele Cartier General român s-a aflat în fața unei decizii esențiale. Într-o scrisoare trimisă premierului francez Georges Clemenceau, Foch a subliniat că nerespectarea cererilor justificate ale României ar pune în pericol securitatea națională a țării și ar putea destabiliza pacea în întreaga Europă de Sud-Est. Ca urmare, la 6 iulie, Consiliul Suprem Interaliat a decis menținerea statu-quou-lui în regiune, continuând să sprijine pozițiile românești. În acest context internațional complicat, Ion I.C. Brătianu a înaintat, pe 2 iulie, un ultim memoriu intitulat „România în fața Congresului de Pace”, prin care a protestat solemn împotriva nerecunoașterii unor frontiere care să asigure securitatea României.
Pe 11 iunie, Consiliul Suprem Interaliat a analizat din nou situația din regiune și a discutat posibilitatea coordonării acțiunilor aliate pentru a stopa amenințările războinice ale Ungariei. Din raportul experților militari reieșea că Aliații aveau angajate pe frontul ungar un total de 12 divizii, dintre care șase de infanterie și una de cavalerie române, două franceze, două cehoslovace și o divizie de infanterie sârbească, adunând în total aproximativ 84.000 de militari. Din aceștia, două treimi erau români. Mareșalul Foch a evidențiat că efectivele militare ungare fuseseră sporite de la 6 divizii, conform armistițiului de la Belgrad, la 9 divizii. În plus, informațiile primite de la șeful Misiunii Militare franceze de la Praga indicau că armata și administrația ungare erau determinate să lupte până la capăt pentru a recăpăta teritorii pierdute sau măcar pentru a recuceri Slovacia, ceea ce impunea o rezolvare urgentă a problemei pe cale armată.
În ciuda situației tot mai tensionate între Ungaria și vecinii săi, ședința din 17 iulie 1919 a reprezentanților Marilor Puteri nu a reușit să adopte o hotărâre definitivă. Reprezentantul Marii Britanii, lordul Arthur James Balfour, a evitat angajamentul ferm, motivând că nu primise încă instrucțiuni de la Londra. Reprezentantul Italiei, Francesco Crispi, a subliniat că țara sa traversa un moment critic și că bolșevicii italieni amenințau cu acțiuni împotriva oricărei intervenții în bolșevismul din alte state. În aceeași zi, Béla Kun a trimis o radiogramă către Puterile Aliate și Asociate, cerând retragerea armatei române pe Tisa, dincolo de linia de demarcație menționată în nota lui Clemenceau din 13 iunie 1919. Răspunsul Consiliului Suprem Aliat a fost categoric: „Conferința de Pace nu poate discuta atât timp cât dumneavoastră nu respectați condițiile armistițiului.”
Totuși, Aliații au rămas nehotărâți. După ședința din 17 iulie, mareșalul Foch a informat delegația română despre eșecul Conferinței de Pace de a ajunge la un acord privind o acțiune comună împotriva Ungariei. Concluzia sa a fost că România și statele aliate ar trebui să își rezolve singure problemele militare fără a adopta o atitudine ostilă față de Antantă, care ar fi fost mulțumită să constate situații de fapt și să ia act de ele. Această concluzie a venit prea târziu, deoarece ultima etapă a conflictului româno-maghiar începuse deja.
Repartiția echilibrată a forțelor române pe frontul de la Tisa reflecta concepția fundamentală a Marelui Cartier General român, axată pe apărarea strategică. Dezvoltarea semnificativă a frontului, de aproximativ 300 km, a impus un dispozitiv defensiv puternic, eșalonat în adâncime. Comandamentul român considera că crearea unei rezerve generale foarte puternice și cu un grad înalt de mobilitate avea drept scop să asigure sprijinul operativ al eșalonului întâi și să execute riposte ferme împotriva inamicului pe orice direcție ar fi reușit acesta să pătrundă. Exista un sector de nord, cu o deschidere frontală de aproximativ 150 km, protejat de Divizia 16 Infanterie (general Alexandru Hanzu) în eșalonul întâi și de Divizia 2 Vânători (general Gheorghe Dabija) în eșalonul doi. Ambele divizii constituiau Grupul de Nord, sub comanda generalului Nicolae Mihăescu. Sectorul de sud, similar ca dimensiuni, era acoperit de Grupul de Sud, sub comanda generalului Ștefan Holban. În primul eșalon se afla Divizia 18 Infanterie (general Dănilă Papp), iar în eșalonul secund, Divizia 1 Vânători (general Aristide Lecca).
În rezerva generală, concentrată în zona localităților Carei, Oradea și Debrețin, se aflau Diviziile 1 și 16 Infanterie, unitățile de infanterie ale Diviziilor 20 și 21, precum și Diviziile 1 și 2 Cavalerie, plus alte subunități neîndivizionate și trupe speciale. Efectivul total al trupelor române se ridica la aproximativ 90.000 de militari. Inamicul dispunea de patru corpuri de armată, fiecare cu câte trei divizii sau grupuri de grăniceri. Corpul 4 armată era concentrat în preajma Budapestei, iar numărul total al forțelor ungare era estimat la circa 90.000, dintre care aproximativ 60.000 erau pe frontul de pe Tisa. Forțele maghiare aveau mari cantități de muniții, iar materialul de luptă era în mare parte de proveniență austriacă și germană, aparținând fostei armate Mackensen.
Informațiile deținute de conducătorii de la Budapesta, potrivit cărora Puterile Aliate nu aveau capacitatea de a acorda ajutor militar României în cazul unui atac pe Tisa, au influențat atitudinea Comandamentului maghiar. Acestea au determinat grăbirea atacului, stabilind că ofensiva va începe dimineața zilei de 20 iulie 1919, la ora 3 dimineața. Cele trei grupări ungare urmau să forțeze Tisa simultan și să dezvolte ofensiva la est de râu. Atacul a început în zorii zilei de 20 iulie 1919, printr-un bombardament masiv de artilerie. În sectorul Szolnok, unde gruparea principală maghiară își avea baza de plecare, au fost utilizate 210 tunuri, în mare parte artilerie grea. Cu o evidentă superioritate numerică, inamicul a reușit să str
ăpungă frontul român pe o distanță de 8 km, cucerind mai multe localități de pe malul drept al Tisei, iar în anumite locuri a reușit să ajungă până la 15 km în adâncime, ceea ce a condus la retragerea unor unități românești.
Pe parcursul zilei de 20 iulie, pe frontul românesc au avut loc lupte crâncene, iar localitățile Nyirbator, Debrecen și localitățile din jurul lor au fost intens bombardate. Totodată, avansul trupelor ungare a fost oprit și chiar întors în unele locuri, iar batalioanele române au reușit să stabilizeze frontul. Pe 21 iulie, cu toate că ofensiva maghiară continua cu un atac neîntrerupt, forțele române au reușit să organizeze o apărare solidă și să preîntâmpine avansul suplimentar al inamicului.
Începând cu data de 21 iulie, pentru a sprijini apărarea, au fost angajate rezerva generală și unități suplimentare. Trupele române au reușit să blocheze avansul trupelor ungare și să stabilească o linie de apărare consolidată, ceea ce a permis organizarea unei contraofensive. Astfel, în perioada 24-28 iulie, trupele române au lansat o contraofensivă decisivă care a dus la recucerirea pozițiilor avansate ocupate anterior de unguri. După lupte intense, în perioada 1-6 august, atacurile succesive românești au dus la recucerirea orașului Szeged și la împingerea trupelor ungare dincolo de linia Tisei.
Începând cu 29 iulie 1919, Armata Română a început să forțeze Tisa și să continue avansul spre Budapesta, consolidându-și pozițiile pe parcursul călătoriei spre capitala Ungariei. Trupele române, împreună cu unitățile aliate, au executat manevre tactice precise, care au inclus atacuri coordonate și incursiuni adânci în teritoriul inamic. După câteva zile de lupte în orașul Budapesta și în zonele din jurul său, trupele române au reușit să pătrundă în capitala ungară la 4 august 1919. Aceasta a marcat încheierea conflictului militar, cu forțele ungare supuse și capitulând în fața avansului românesc.
Guvernul bolșevic al lui Béla Kun a fost înlăturat, iar un nou guvern socialist-democratic a preluat controlul. Acest nou context politic a fost rezultatul direct al intervenției militare românești și al presiunilor internaționale, stabilind astfel controlul României asupra regiunii și contribuind la consolidarea realizărilor de la 1 Decembrie 1918.
În urma acestor evenimente, campania militară a Armatei Române a fost marcată de pierderi semnificative, totalizând 123 de ofițeri și 6.434 de soldați între 20 iulie și 18 august 1919. Aceste pierderi, deși considerabile, au fost compensate de succesul strategic obținut în fața provocărilor complexe ale conflictului și de asigurarea integrității teritoriale a României postbelice.
